“Герої” “Новоросії” до і після, або як найманці втрачали на Донбасі руки, ноги і життя (фото, відео)

Вони  їхали на  Донбас, щоб  заробити на вбивствах ненависних «укрів», а назад поверталися або вантажем 200, або інвалідами.

“Герой” – до і після Донбасу. Фото: Патріоти України

Серед тих,  хто воює на  Донбасі,  багато не лише російських військових, а  й місцевих  мешканців чи  простих  росіян, які вирішили  підзаробити, та й  заодно відчути себе героями, повідомляють  Патріоти України.

Однак, як визнають самі,  їх «бачення» ситуації часто  розбивалося  об  донбаські  реалії. Тим паче, що ні фашистів, ні кровожерливих бандер вони там не  зустріли.  Найманці, які  вижили,  тепер  благають  допомоги, викладаючи у соціальних  мережах фото своїх каліцтв

Так в  одній із сепаратистських груп Вконтакте адміни  просять допомогти молодому хлопцеві, який, воюючи за терористів на Донбасі, втратив  руки  і  зір. Його кохана у своїй сторінці ВК викладає реквізити з проханням  перерахувати  гроші на лікування. Просто  порівняйте фото:  до  і після, це і буде «ціна», яку заплачено за імперські амбіції Путіна.

ДО

ПІСЛЯ

Cripta din bazilica Sf. Nicolae – o întâlnire subterană între Orient şi Occident.

Recunoaşterea anatomică şi studiul antropometric al relicvelor osoase ale Sf. Nicolae din Bari

(referat al prof. Luigi Martino, profesor de anatomie umană la Universitatea din Bari.
Buletinul Sf. Nicolae, ediție specială, aprilie–decembrie 1957)

În noaptea de 5/6 mai 1953 s-a realizat, în prezenţa unei Comisii Pontificale speciale, prezidată de Excelenţa Sa Monseniorul Enrico Nicodemo, arhiepiscop de Bari, recunoaşterea canonică a rămăşiţelor de schelet aflate în mormântul Sf. Nicolae, situate sub altarul principal al criptei din Bazilica Sf. Nicolae din Bari. Recunoașterea a constituit un eveniment absolut excepțional, dat fiind faptul că timp de 866 de ani, nimeni nu a putut atinge, nici vedea oasele sfântului nostru taumaturg; de altfel nici Biserica nu ar fi luat decizia de a trece la recunoașterea scheletului aflat în acest mormânt, dacă nu ar fi fost vorba de lucrări urgente de restaurare şi consolidare a bisericii, care se impuneau cu indispensabilitate, mai ales la unii pereţi şi chiar la podeaua criptei. Mutarea temporară a lespezilor foarte grele care acopereau mormântul a îngăduit descoperirea şi examenul direct şi complex al rămăşiţelor osoase, care în 1089 fuseseră așezate chiar de Papa Urban al II-lea în adâncul nişei monolitice din mormânt. 

Mie mi-a revenit sarcina de a recunoaște şi de a insera bucatele osoase existente, precum şi cele care lipseau din scheletul aflat în mormântul deschis; în această investigație anatomică am fost ajutat de un coleg, dr. Alfredo Ruggieri, medic din Bari. Nisa (deschisă în jurul orei 23 pe data de 5 mai), revela, pe fundul dreptunghic, oase așezate fără vreo anume ordine sistematică (ceea ce demonstră că nu fusese, cu siguranță,  un cunoscător al anatomiei cel care le depusese acolo), cu craniul situat în centrul nişei, şi cu celelalte bucăţi de oase, lungi şi scurte, în parte fragmentare, adunate neregulat de jur împrejur. Craniul era bine așezat, cu bărbia în partea de jos. Împreuna cu foarte mici fragmente osoase, prezente în număr mare, am găsit chiar şi pietriș, care, cel mai probabil, trebuie să fi fost transportat odată cu oasele în momentul sustragerii în grabă, făcute de niște marinari curajoși din Bari.

Toate bucăţile de oase erau acoperite de un lichid limpede, asemănător apei de stâncă, care se găsea în fundul nişei, până la o înălţime de 2 cm. Bucăţile osoase care se găseau peste suprafața apei erau toate ude, în timp ce toate zonele de măduva din oasele sparte, spongioase, erau pline de apă și picurau apă, când bucăţile de schelet au fost ridicate din apă. Trebuie să spun că, după extragerea  tuturor bucăţilor de oase şi lichidului – în întregime, mormântul a fost bine drenat, iar zidurile sale au fost atent explorate, la lumină puternică: rezulta ca nişa era monolitică, din piatră compactă şi dură, fără ca pereţii foarte groși să prezinte vreo crăpătură. Scheletul rezulta a aparține unuia şi aceluiași individ, şi a fi compus din oase foarte fragile şi foarte fragmentate. Din întreg scheletul, craniul este partea cea mai bine conservată, ceea ce indică faptul că a fost obiectul unei atenții sporite, şi de departe partea cea mai protejată în timpul operațiunilor de sustragere/mutare. Craniul este complet în segmentele sale, lipsindu-i doar partea posterioară a jumătăţii de mandibula stângă; dinții se regăsesc în număr mare, iar unii dintre ei sunt încă înfipţii în alveolele lor. Din coloana vertebrală se găsesc doar fragmente: sunt prezente toate cele cinci vertebre ale segmentului lombar, dar din segmentul cervical se găsesc doar unele dintre ele (a doua şi a șaptea, fragmentate), patru vertebre din segmentul toracic, în mare parte fragmentate, şi din osul sacral, doar porțiunea centrală a bazei osului. Cutia toracică se reduce la porțiunile postero-laterale a patru coaste din grupa centrală, din partea stângă, şi o coastă din grupa de jos, de pe aceeași parte: de asemenea, lipsește şi sternul. Membrul superior este foarte sfărâmat şi fragmentat: constă doar în câteva bucăţi scurte din partea supero-laterală a omoplaților, într-o bucată centrală a unui umăr, în oase de antebraț – rupte, şi în numeroase oscioare carpiene şi metacarpiene – aparținând falangelor. Membrul inferior este mai bine conservat: din osul coxal se găsește doar ileonul din stânga, în timp ce celelalte părţi au fost pierdute, precum şi părţile superioare ale celor două oase femur, şi o mare parte din oasele peroneu. S-au găsit rotulele, tibiile, şi numeroase oase tarsiene, metatarsiene şi falange. Aproape toate oasele se regăsesc nu doar sfărâmate, mai mult sau mai puțin tare, dar chiar şi sparte, pe întindere şi adâncime de variată amploare.

Acest complex scheletic, care după recunoaștere, a fost păstrat într-o urnă de sticlă şi expus spre cinstirea credincioșilor, pentru timp de patru ani (atât timp au durat lucrările de restaurare), a fost în cele din urmă supus unui al doilea examen anatomic, mai exact unui examen antropologic, în noaptea de 7/8 mai 1957, care a avut loc înaintea repunerii în nişă, cu scopul de a se obține şi conserva imaginile şi însușirile bucăţilor individuale de os, precum şi cu scopul, mai important chiar, de a reconstrui figura fizică, şi eventual pe cea picturală, a persoanei căreia îi aparține scheletul.  În această operațiune antropometrică am beneficiat de colaborarea colegilor mei dr. Ruggieri Alfredo şi dr. Venezia Luigi. Tehnicile pe care le-am adoptat pentru această întreprindere antropologică au fost numeroase, iar unele dintre acestea, gândite de mine, au fost, de fapt, puse în practică pentru prima dată cu ocazia mai sus-numitului examen de reconstrucție: le-am descris în detaliu într-un amplu referat științific pe care l-am prezentat autorităţii ecleziastice, referat căruia i s-au adăugat numeroase anexe, reproduceri fotografice şi radiografice ale părților de schelet examinate, precum şi tabelele cu valori metrice reale, regăsite în urma măsurilor asupra oaselor. Un studiu lung şi cu răbdare, efectuat după o metodă sistematică, mi-a permis a doua oară să reconectez între ele fragmentele prezente din fiecare os fragmentat/spart, iar apoi să reconstruiesc tot scheletul articulat, în aşa fel încât să cunosc, în cele din urmă, până şi toate valorile metrice prezumptibile, conform rapoartelor de proporționalitate. Studiul datelor antropometrice complexe, colectate şi prelucrate, a permis realizarea altor multor considerații importante. Rămăşiţele osoase aparțin unui schelet multisecular, lucru demonstrat de faptul că ele sunt extrem de fragile, subțiate în grosime, profund impregnate cu un pigment brun, şi foarte fragmentate. Prezenţa numeroaselor fragmente osoase ne face să înţelegem că bucăţile de schelet, sustrase de marinarii din Bari din mormântul din Mira, trebuie să fi fost chiar la timpul acela, în 1087, foarte friabile şi, prin urmare, deja păstrate de secole. Se presupune că, în timpul sustragerii făcute în grabă, trebuie să fi fost transportat, odată cu oasele, şi pietriș, şi ca noii „custozi” ai relicvelor nu au mai putut recunoaște şi separa pietrișul de oscioarele scurte şi de fragmentele osoase de dimensiune mai mică. Rămăşiţele de schelet au aparținut, mai mult, unei persoane de vârstă înaintată, mai precis unui bărbat cu vârsta de peste 70 de ani. Acest lucru e demonstrat de faptul că oasele – în raport cu corpul – prezintă reliefuri, iar amprentele sunt destul de bine dezvoltate, însușiri care sunt mult mai frecvente în rândul persoanelor de gen masculin. În  sfârșit, craniul prezintă o sinostoză avansată a suturilor bolţii, chiar şi a pereților laterali (oblilateraţie a suturilor temporo-parietale), fenomen care apare chiar în rândul persoanelor cu vârsta mai mare de 70 de ani. Datele anatomice pe care le-am descris până în acest moment, nu vin, așadar în contradicție cu tradiția istorică, care admite că scheletul examinat a aparținut Sfântului episcop din Mira, Nicolae de Patara, ocrotitorul orașului Bari. Cronica ne spune ca Sf. Nicolae a murit înspre 75 de ani (după unii, la 72, iar după alți, la 80 de ani), pe 6 decembrie 350 d.Hr., în urmă cu 1607 ani.

În 1087, la momentul sustragerii şi a transportului sfintelor oseminte, trecuseră deja 737 de ani; prin urmare e de înţeles faptul că, dacă după mai mult de 7 secole, oasele trebuie să fi fost clar mai fragile şi dacă ele se fragmentau cu ușurință,  era fie din cauza că fuseseră adunate în grabă de mâini robuste, şi nu tratate cu grijă precum niște obiecte delicate, fie din cauza că transportul lor s-a făcut pe mare, şi se presupune, fără suficientă protecție la șocurile provocate de mișcările ondulate ale caravelei.

Aspectul celei de-a șaptea vertebre cervicale dă naștere la presupoziția că cineva, într-o anume situație, dorind să păstreze o relicvă din Sfânt, a făcut o tăietura precisă, cu un cuțit ascuțit, luând o felie subțire de os. Rămăşiţele osoase au aparținut unui individ de înălţime medie şi având un corp cu membre lungi sau medii; în timpul operațiunilor de reconstrucție, s-a putut constata faptul că statura corporală, în picioare, trebuie să fi fost undeva la 1,67 m, lățimea umerilor trebuie sa fi fost undeva la 40 cm, iar circumferința toracică – undeva la 86 cm sau puțin peste. Dacă, pentru a ne face o idee concretă şi practică, folosim mănuşi pentru mâini cu dimensiunea celor ale Sfântului, sau papuci potriviți lui, trebuie să folosim mărimea 8, respectiv 41 (mâna e, de fapt, lungă de 19 cm, lată de 8,7 cm, iar piciorul – lung de 26 şi lat de 10 cm). Volumul craniului a rezultat a fi unul mediu (cca 1510), la fel şi circumferința craniană (52,4 cm). Capul este de forma normală, tinzând puțin a avea forma alungită (sub-dolihocefalie). Faţa s-a dovedit a fi în mare parte scurtă şi lată, iar bărbia este împinsă în faţă un pic mai mult decât de obicei. Fruntea este largă, orbitele sunt destul de largi, nasul de dimensiuni medii, şi ușor proeminent, cu rădăcini bine săpate, pomeții sunt ușor proeminenți înspre lateral, cerul gurii e larg, maxilarul ușor ieșit înainte, dantura e robustă. Studiul danturii a demonstrat, de asemenea, că Sfântul avea anodontie la ultimii molari (îi lipseau ultimii molari), cariile fiind puțin extinse, şi că alimentația sa obișnuită trebuie să fi fost predominant vegetariană, avându-se în vedere puternica sifonare transversală a suprafețelor masticabile ale molarilor şi premolarilor. Caracteristicile somatice ale scheletului care s-au reliefat, şi mai ales cele craniene, au permis să se constate că rasa căreia persoana examinată îi aparținea era rasă albă europoida mediteraneană, şi – am putea adăuga – în varietate orientală. S-a putut exclude ipoteza că respectivul craniu ar aparține unui individ din rasă alpină armeană, deoarece subiecții aparținând acestei rase au craniul predominant rotund, brahicefal, şi occipite puternic zdrobite, turtite, aplatizate, însușiri care îi lipsesc relicvei noastre. Dacă vrem să facem o comparație între celei trei exemple de rasă mediteraneană: Sf. Dominic, originar din Spania, Dante Alighieri, originar din Italia, şi Sf. Nicolae, originar din Asia Mică, putem spune că Sf. Nicolae e plasat la mijloc, în ceea ce privește mărimea capului: volumul craniului este de cca 1473 în cazul Sf. Dominic, de cca 1510 în cazul Sf. Nicolae, de cca 1554 în cazul lui Dante.

Orientalii mediteraneeni (din partea estică a Mediteranei) aveau pielea mai mult înspre maroniu comparativ cu mediteraneenii din zona centrală şi occidentală, ceea ce e similar modului în care au fost găsite relicvele [Sf. Nicolae], şi ceea ce se verifică şi azi în așa-numitele tipuri levantine.

A priori se exclude faptul că actualul popor turc ar fi putut avea vreo afinitate rasială cu Sfântul nostru, întrucât turcii aveau să invadeze Turkistan, în Asia Mică, la aproximativ 500 de ani după moartea Sfântului nostru taumaturg.

Clasificarea oaselor

Lipsa însușirilor antropologice cutanate limitează, în asemenea investigații, posibilitatea de a discrimina cu precizie între tipurile rasiale: totuși, în întregul lui, se impune recunoașterea varietății orientale în ceea ce privește scheletul studiat, statura, constituția predominat longilini, robustețea medie a scheletului, dolihocefalia (craniul alungit din față către spate), faţa pentagonoidă alungită în bărbie, nasul proeminent, lățimea nazală medie, fruntea lată, pomeții mari, un occipite rotunjit. O ultimă considerație rămâne de făcut, o concluzie a investigației noastre. Pot spune că Sf. Nicolae a purtat întotdeauna asupra sa, până la moarte, semnul suferințelor pătimite din dragoste pentru Dumnezeu, Căruia îi oferise a sa viață. Povestea spune că Sf. Nicolae a petrecut mulți ani în închisori umede şi nesănătoase, de la vârsta de 51 de ani: examenul vertebrelor toracice a arătat faptul că subiectul studiat de noi a suferit de artrita vertebrală cronică apofizară, de natură gravă, care ar fi dat în anchilozare (spondiloartrită anchilozantă). Investigația radiologică asupra craniului a dat la iveală şi o suferință cefalică, evidențiată de o îngroșare osoasă puternică în interiorul craniului, foarte extinsă şi accentuată (hiperostoza endocraniană difuză).

Durerile de coloană vertebrală şi durerile de cap trebuie să îi fi amintit că închisoarea poate lăsa pe termen lung urme de suferință în organism. Mă opresc asupra faptului că un examen anatomic, realizat după mai mult de 1600 de ani după moartea subiectului, a dezvăluit deja multe taine închise în mormânt. Am încercat, totuși, să îmi explic chiar altele, şi am vrut să încerc să văd chipul Sfântului nostru deasupra rămăşiţelor osoase care ne-au rămas din El. Având la dispoziție numeroase reproduceri fotografice al craniului facial, în diverse proiecții – frontale, laterale şi oblice, m-am gândit să reprezint pe hârtie lucioasă, perfect transparentă, conturul diferitelor părți moi (conturul de piele al capului, conturul sprâncenelor, pleoapelor, nasului, buzei, bărbiei, obrajilor, bărbii), adăpostite de formațiunile corespun­zătoare din scheletul osos. Diversele figuri faciale pe care le-am obținut au avut o caracteristică comună foarte importantă, aceea a similitudinii boltii craniene, şi încă de la examenul lor se putea spune că erau aspecte diverse ale aceluiași individ. Acest fapt are, în opinia mea, o valoare notabilă, şi ne-ar putea convinge că, de fapt, chipul care a apărut în diverse desene, proporționat în raport cu scheletul care îi stă la bază, nu ar trebui sa fie foarte diferit de cel real. Dacă chipul Sf. Nicolae ar trebui să corespundă în realitate aceluia pe care l-am obținut din conturul măştii faciale realizat pe scheletul cranian, s-ar putea spune că efigia Taumaturgului nostru este, într-adevăr, iluminată de o lumină de bunătate şi idealism ascetic pe care faţa mai degrabă osoasă, ochii mari şi fruntea largă par să o reflecte înăuntrul lor. Printre efigiile pitorești ale episcopului nostru de Mira, pe care până azi am avut posibilitatea de a le cunoaște, cea care mai mult decât altele îmi apare mai aproape de datele antropometrice pe care le-am observat, este efigia prezentă în mozaicul înfăţişând-o pe Fecioara Maria cu Sfinții Nicolae şi Ioan Botezătorul din capela Sf. Isidor a bazilicii San Marco din Veneția. Oasele Sfântului nostru Taumaturg se odihnesc acum din nou în mormântul lor glorios, care precum un gaj de credință şi de iubire continuă să conjuge Orientul şi Occidentul creștin, în Bari, care e destinat a deveni, mai devreme sau mai târziu, inelul unirii popoarelor dintr-o parte şi din alta, în acea mare pace a inimii pe care toți o presimt şi o râvnesc profund.

Oasele în negru se află la Bari, oasele în alb (fragmentate) se află la Veneția (Lido)

Traducere din italiană 
(pentru teologie.net):
Alexandru GHINESCU

Oamenii de știință au reconstruit după moaștele sale chipul Sfântului Nicolae, care stă la baza legendei lui Moş Crăciun. Pe baza cercetărilor arheologice, anatomice și antropologice, oamenii de ştiinţă rusi au descris imaginea reală a Sfântului Ierarh Nicolae: talia, tenul și chiar caracteristicile faciale, informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe. Deasemenea, acestia au definit bolile de care Sfantul Nicolae suferise.

Studiul antropologic al relicvelor demonstrează ca marele Sfânt Ierarh nu a mâncat carne, ci doar mancaruri vegetale. Inaltimea sa era de 1.67 metri.

Cercetatorii rusi s-au folosit de tehnologii informatice moderne, in recrearea feței sfantului Nicolae. Pentru efectuarea acestui studiu, a fost nevoie de deschiderea mormântului său din Bari.

Evaluarea expertizei a fost realizata de catre profesorul Luigi Martino. Fața sfântului a fost reconstruita dupa craniu. Profesorul a tras, de asemenea, mai multe concluzii despre bolile de care suferise Sfantul Nicolae. Articulatiile Sfantului Nicolae sunt deteriorate. Coloana vertebrala și oasele de la piept demonstrează tortura de care Sfantul Ierarh Nicolae a avut parte în închisoare. Examinarea radiologica a craniului a demonstrat o usoara modificare interna craniana, profesorul Martino considerand ca aceasta ar fi fost cauzata de mai mulți ani de frig și umezeală petrecuti in inchisoare (sfântul a stat în închisoare aproape doi ani), mai informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.

Profesorul Luigi Martino a concluzionat, pe baza studiului sfintelor moaste ale Sfantului Nicolae, ca reprezentarile din icoane corespund pe deplin aspectului exterior al persoanei ingropate in acest mormant. “Dupa construcția craniului și schelet, Sfântul Nicolae aparținea tipului mediteranean caucazian, cu o statura medie și un ten inchis. Acesta avea o frunte înaltă, un nas acvilin, pometi si o bărbie proeminente, o osatura de duritate medie”.

Sfantul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in cea de-a doua jumatate a secolului al III-lea, intr-o familie de oameni instariti si crestini devotati. Crescut in spiritul povetei crestine “sa imparti averea saracilor”, Sfantul Nicolae si-a dat intreaga mostenire pentru a-i ajuta pe nevoiasi.

La primul sinod ecumenic tinut la Niceea, in anul 325, acesta a fost recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Nicolae, ajuns episcop de Myra de la o varsta frageda, ingrijorat de o posibila ruptura care putea avea loc in Biserica, i-a dat ereticului Arie o palma. Astfel, potrivit bisericii, de la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultatori sa fie loviti cu nuielusa, in semn de avertisment, aduce aminte Mediafax.

Tot traditia spune ca nuielusa cu care este lovit neascultatorul trebuie sa fie de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului (Craciun), inseamna ca sfantul “a mijlocit” iertarea celui care a fost lovit.

Sfantul Nicolae a stiut, insa, ca dupa mustrare se cere mangaiere. Astfel, el a facut multe daruri saracilor, i-a linistit pe cei intristati si a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi.

De numele sfantului sunt legate mai multe povesti crestine, printre care si aceea potrivit careia acesta ar fi oferit, in secret, diferite bunuri materiale fiicelor unui om sarac, aflate in pericol de a ajunge sclave pentru ca nu aveau o zestre suficienta pentru a-si gasi un sot.

Dar Sfantul Nicolae nu este numai protectorul celor saraci, ci si al copiilor, al marinarilor si al victimelor judecatilor nedrepte, fiind venerat in intreaga lume.

Sfantul Ierarh Nicolae a murit in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale sunt pastrate la o biserica ce ii este dedicata, in Bari, in sudul Italiei.

In traditiile romanesti, Sfantul Nicolae apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie; pazeste soarele, care incearca sa se refugieze pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura; este iscoada a diavolului; stapaneste apele, fiind patron al corabierilor pe care ii scapa de la inec; apara soldatii in razboi, motiv pentru care acestia il invoca in timpul luptelor; ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace care vor sa se marite, mai informeaza Mediafax.

Sfantul Nicolae este unul dintre numele cele mai indragite si mai raspandite. Conform Pro Tv, numele este format din cuvintele grecesti nike – victorie, biruinta si laos – popor, om ce face parte dintr-un popor victorios.

In Europa, in secolul al XII-lea, ziua Sfantului Nicolae a devenit ziua darurilor si a activitatilor caritabile. Sursa: FrontPress.ro